Îmi trec degetele printr-o grămăjoară de mazăre verde, tare și plină de sevă dulceagă. Pe genunchi, o carte despre Dada și revolta artei.

Mi-aș dori să îi povestesc o noapte întreagă despre Duchamp, Picabia, sculpturile nebune ale minunatului Segal. Să îi zic de toate iubirile mele artistice, de toate culorile care mi-au sunat în ureche, tușa de umbră de pe piele lui, decupajele de sentimente pe care le-am încorporat frumos în colaje amoroase. Să îi dau să guste mazărea dulceagă (asta chiar nu e o metaforă).

Să ne înmuiem zilele în vise și nopțile în cafea. Să mâncăm pâine cu vin și struguri…aproape biblic, iar eu să îi povestesc din nou că nu prea mă încântă Lichtenstein…Roy. Să mă privească amuzat, să îmi arate culori vii pe pereți și să exclame: Pop Art. Mă tachinează. Eu mă enervez și nu mai vorbim preț de câteva secunde. Apoi râdem amândoi că el nu înțelege arta modernă, iar eu nu pricep fenomenul socio-economico-internaționalo-istorico-planetaro…fotbalistic.

Să ne reluăm dicuția în timp ce ne cuibărim sub o pătură moale, moștenită din Belgia. După ora 3, când ceilalți dorm, lucrurile încep să fie din ce în ce mai frumoase. Noi nu prea avem dimineți, uneori nici weekend-uri, dar avem cele mai frumoase nopți albe. Cu vise proiectate în viitorul de pe planeta fantastică, pe care o să o populăm cu cimpanzei bonobo (nu știu dacă așa se scrie, o să îl întreb), cu papagali de mare (DA! există), cu rațe și alte animale simpatice. Cu certuri stupide, cu toată grijă lui pentru mine (am fost împreună la spital, m-a ținut de mână și m-a făcut să râd…într-un stil cam macabru, dar totuși amuzant).

Ce vroiam să zic? AAa..că am vreo 5 albume de artă prin pat, care îmi dau bătăi de cap, că iar beau multă cafea și miriapozii mei îndrăgostiți se hrănesc cu frumusețea nopților albe. aa..și că am gătit mazăre…din păstaie.