Pasiunilesilviei's Blog

 

S-a întâmplat la Sfântul…

Sfântul Gheoghe.

Drumul. Povestea

București-Tulcea-Sfântul Gheorghe. Pe hârtie planul părea foarte simplu, toate legăturile bune și destul timp pentru a prinde vaporul Navromului, care să ne ducă din Tulcea în Sfântul Gheorghe.

Cu rucsaci imenși, miniaturi ale unui raion de echipamente sportive: cort, saci de dormit, izopren, undiță, butelie, ne urcăm în microbuzul spre Tulcea. După o oră de drum începem să ne legănăm în stângă și în dreaptă: a sărit un șurub de la roata din față. Oprim la un magazin sătesc. Nu disperăm. Facem autostopul. O foaie albă anunța cu scris îngroșat: Tulcea?Brăila? Și tot facem. Ne dăm din când în când cu cremă de protecție solară. Primim oferte de a merge spre Buzău și Focșani. Nu e bine. După o oră, când am realizat deja că nu mai prindem vaporul, vine microbuzul salvator, trimis din București, să ne preia.

Fără a mai descrie filmul cu Jackie Chan ce rula în microbuz, aerul condiționat cu sincope și spațiul mult prea mic pentru oameni și bagaje, ajungem pe bac. Trecem din Brăilă pe malul celălalt, spre Tulcea.

Munții Măcin își desenau diverse forme în fața noastră. Piscuri prăfuite și aride, casuțe înconjurate de ape mlăștinoase și un miros ciudat între pădure și baltă.

Ajungem în final în Tulcea. 14.30, cu o oră în urma vaporului. Nimic până a doua zi, niciun vapor, nicio șalupă rapidă. Paradoxal. Portul era împânzit de ambarcațiuni. Nimeni dispus să ne ducă la… Sfântul. Sau nimeni dispus să ne ducă cu un preț plătibil.

E vineri, festivalul începe abia luni, așa că putem pierde o zi printr-un sat din apropiere. Am ales Murighiol și am luat un microbuz(impropriu spus) care mergea într-acolo.

Alte discuții despre prețuri și transportul cu barca. Un pescar ne ia în mașina lui pentru a ne duce din centru în camping, unde erau și mai multe bărci. Mașina, o Dacie argintie, mirosea a pește și a mare. Pescarul, cu șapca pe o ureche și chef de vorbă, dă un telefon și ne găsește o barcă.

@www.masezdromaderi.ro

Murighiol-Sfântu

Barca cu motor a unui pescar găzduiește pescarul-ghid, 4 prieteni, 4 rucsaci și alte câteva plase și accesorii. Se anunță un drum de două-trei ore. Barca merge repejor, lăsând în urma sa figurine crestate pe apă. Miroase a curat, a liniște și a stare de visare. Ne despart doar câțiva centimetrii de suprafața apei. Avem înainte Dunărea, pădurile ei sălbatice, păsări care ne fascinează și promisiunea unei vacanțe cu prieteni, filme și cărți bune, citite în pauzele de țigară.

Am ajuns la Sfântu! Ne anunță luntrașul simpatic. –Copii, data viitoare să nu mai pierdeți vaporul, ne spune tot el.

De aici, povestea e la fel ca a celor ce au venit la Sfântul Gheorghe. Drumul prăfuit și presărat cu miresme autentice până la camping.

Festivalul Anonimul. Un festival pe nisip

Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL s-a aflat deja la a VII-a ediție, între 9 și 15 august. Festivalul cuprinde în fiecare an trei secțiuni competiționale: lungmetraj, scurtmetraj ficțiune și  scurtmetraj animație, iar premiile pentru fiecare secțiune se acordă în funcție de votul publicului. Pe lângă programul competițional, include și alte proiecții de filme premiate la alte festivale, filme românești și concerte care se potrivesc mereu stării de a fi îmbrăcat lejer și a sta pe băncuțele de lemn din fața ecanului, până în zori. Sunetele încep să intre în misterul cinematografic în a doua zi de festival prin Tarkovsky Redux, life performance cu Lucian Ban, Mat Maneri, Silent Strike și Dan Basu.

După proiecții ce țin până în zori, diminețile vin agale. Somnul e întrerupt doar de căldura ce sufocă cortul. Micul dejun e frugal. Totul se întâmplă mai încet și fără prea multe griji. Drumul spre plajă cu picioarele goale, plaja ușor sălbatică și spectacolul pe care îl dau Dunărea și Marea când se întâlnesc.

Ceasul nu e de folos. Timpul se scurge în funcție de soare: trezitul, mersul la plajă, mesele și serile cu filme. Și uite așa, înconjurat de prieteni și mereu hipnotizat de peisajul din jur uiți de timp și de jocul lui. Poți visa orice. Te aștepți parcă să găsești hieroglifele sculptate în nisipul Deltei de Val, personajul lui Marin Sorescu din romanul Trei dinți din față.

Fugind de soare, la umbra căsuței de lemn sau taman în cârciuma din centru, te întâlnești cu prieteni vechi și noi, schimbi păreri despre filme și eventual împărțiți țigările.

Poate la anul îi vei găsi tot aici, la festivalul pe nisip.

Anunțuri

Sfârșitul lumii mele e personal (doar e lumea mea) și ușor lipsit de originalitate. Nu e vorba de nicio despărțire cu plânsete și sughițuri (deși mă întreb uneori de ce noi nu ajungem niciodată acolo), nici de vreun eșec nu știu de care. E începutul erei responsabile, când Silvia va renunța la fustele galbene boțite și va trece la pantaloni biznizzzzz (călcați). Da, eu și alte milioane de oameni ne căutăm job. Deși încă mai iau în calcul ideea unui tip de a mă muta la țară și a-mi cultiva singură hrană. Sună mai romantic decât este. Așadar, cu banii din bursă (ce boemie pe capul meu), niște pantofi la care…am renunțat, am încropit cel mai frumos plan de vacanță.

Partea I…direcția Nord

Dulcea Bucovină

De fiecare dată când mergem acolo ne dăm seama de cât timp suntem împreună. Urmează apoi și toate întrebările legate de viitorul nostru de parcă eu, în salopetă galbenă, și el, cu pantalonii de in hiperboțiți, am fi în stare de vreun plan de viitor.

Bucovina e aerul rece, pictat cu rouă, căsuțele mici și primitoare cu prispe pe care citesc, gustul sănătos de lapte proaspăt muls, liniștea din jurul mănăstirilor mai puțin turistice, potecile nebănuite din păduri, împânzite de ciuperci, hulubițe, hribi și neamurile lor. Bucovina e casa mică și răcoroasă a bunicii lui (care nu are niciodată stare și își prinde părul lung într-o coadă împletită, de frică să nu o încurce la umblat).

Și uite așa ne trezim noi în fiecare dimineață…pe la 11. Turnăm peste ochii cărpiți de somn o cană de apă din fântână și ne bucurăm pofta cu bucate tradiționale (tocini, bulz cu mămăligă, hribi și mă opresc aici până nu mi se face poftă). Ziua trece calm și timpul chiar are răbdare. Îți dă răgaz să te plimbi, să atingi cu vărful piciorului iarba încălzită de soare, să citești pe un covoraș împletit, să îl iei de mână și să nu spui nimic, dar el să știe. Timpul e generos aici și se bucură pentru tine. Chiar și așa, nu ai niciodată destul timp să faci toate lucrurile pe care ți le-ai propus. De aceea, îndrăgostit de loc și de oamenii, revii nerăbdător în fiecare an.

Uneori sambata e fantastica. Are suficient umor incat sa rada de mine cand abia ma ridic din pat dupa miezul zilei, e rabdatoare pana imi sorb cafeau (da! e un obicei matinal nelipsit) si incep incet-incet sa ma trezesc. Ma insoteste cu veselie prin oras, se holbeaza nepoliticos la femeile din metrou, care s-au imbracat azi putin mai inspirat decat ieri si au lasat si sacosele de plastic acasa. Mai trage cu ochiul la ziarele vecinilor de scaun sau se rusineaza (in locul meu) cand cineva trage cu ochiul in paginile pe care le citesc eu…si din intamplare ajung la o scena mai cu pathos.

Sambata incepe sa se revolte cand isi da seama ca o duc iar la BCU. Macar a inceput sa stie cam ce carti citeste fiecare…acolo e tipul cu istoria moderna, tanti cu religia si textele biblice, tanti cealalta cu sexualitatea si Kama Sutra (da, o au la BCU).

Mi-ar lipsi putin sa zic ca am cea mai plictisitoare sambata dintre toti oamenii de pe planeta. Dar ma intorc acasa, imi pun o rochie lejera cu bretele si incep sa gatesc. Cant si ma joc cu pisicile. Bucatele mici de rosii se iubesc atat de infocat, pana dau in clocot…supa de rosii. Cercurile pline si mov de afine se tavalesc prin crema de ricotta. In fine, nu prea imi mai arde sa mananc si imi fac o cafea. Ce sa zic…tristete gastronomica. Remarc totusi cat de sexy sunt afinele. Perfect rotunde, dar elegante, fine si mov.

Ce prezenta…

Sambata se mai aseaza putin langa mine, in timp ce rasfoiesc o carte despre teatru si secolul regiei.

Vineri. Are un zambet rotund si deloc palid. Citeste, cu voce tare si ochii licarind, din Liiceanu. Am impartit o tigara mica si cateva griji, legate de sfarsitul nostru academic si viitorul…Domnul cum.

Duminica. De fiecare data cand o vad e din ce in ce mai frumoasa. Cu un zambet jucaus, pe care nu stii cum sa il caracterizezi, si cativa pistrui mici. Bretonul rosu ii deseneaza fata, oricum frumoasa. M-a luat de mana si m-a dus la concert. Ploaia si-a tinut respiratia. Massive Attack. Un zumzet timid imi tremura prin stomac. Ma gandeam la toate lucrurile din lume si parea usor. Optimism.

Luni. Azi imi tin loc de prieteni. Nu! nu imi place ploaia si nici nu mi se pare romantica. Mi-a ajuns in Belgia si m-am saturat si zilele astea. Vreau un licar de soare care se stramba la mine si rade de toate planurile stupide, de om aproape indragostit.

Celelalte zile. Ma gandesc, din nou, la lucrurile care conteaza. Intalnirile prelungi, imbibate in putin alcool, fum de tigara si nelinisti comune, cu cele 3 fantastice prietene, care ma stiu uneori mai bine decat imi place mie sa recunosc. Cafelele nocturne din apartamentul de pe strada unde se termina ziua, prietenele din casuta de turta dulce si cea care a gasit aceasta metafora.

 toata muzica buna care se prelingea din boxele ei negre si intra tip-til, pe sub usa, in camera mea, serialele muieresti pe care le-am vazut cu shaorma in brate si incurajarile pe care inca mi le da. Prietena cu ras molipsitor si miros iubitor de busuioc, lavanda si ceva in plus,  din tari mai calde. Sau prietenele cu care nu am vorbit de atata timp, dar tot am sti cu ce sa incepem.

Hai ca s-a oprit si ploaia.

Îmi trec degetele printr-o grămăjoară de mazăre verde, tare și plină de sevă dulceagă. Pe genunchi, o carte despre Dada și revolta artei.

Mi-aș dori să îi povestesc o noapte întreagă despre Duchamp, Picabia, sculpturile nebune ale minunatului Segal. Să îi zic de toate iubirile mele artistice, de toate culorile care mi-au sunat în ureche, tușa de umbră de pe piele lui, decupajele de sentimente pe care le-am încorporat frumos în colaje amoroase. Să îi dau să guste mazărea dulceagă (asta chiar nu e o metaforă).

Să ne înmuiem zilele în vise și nopțile în cafea. Să mâncăm pâine cu vin și struguri…aproape biblic, iar eu să îi povestesc din nou că nu prea mă încântă Lichtenstein…Roy. Să mă privească amuzat, să îmi arate culori vii pe pereți și să exclame: Pop Art. Mă tachinează. Eu mă enervez și nu mai vorbim preț de câteva secunde. Apoi râdem amândoi că el nu înțelege arta modernă, iar eu nu pricep fenomenul socio-economico-internaționalo-istorico-planetaro…fotbalistic.

Să ne reluăm dicuția în timp ce ne cuibărim sub o pătură moale, moștenită din Belgia. După ora 3, când ceilalți dorm, lucrurile încep să fie din ce în ce mai frumoase. Noi nu prea avem dimineți, uneori nici weekend-uri, dar avem cele mai frumoase nopți albe. Cu vise proiectate în viitorul de pe planeta fantastică, pe care o să o populăm cu cimpanzei bonobo (nu știu dacă așa se scrie, o să îl întreb), cu papagali de mare (DA! există), cu rațe și alte animale simpatice. Cu certuri stupide, cu toată grijă lui pentru mine (am fost împreună la spital, m-a ținut de mână și m-a făcut să râd…într-un stil cam macabru, dar totuși amuzant).

Ce vroiam să zic? AAa..că am vreo 5 albume de artă prin pat, care îmi dau bătăi de cap, că iar beau multă cafea și miriapozii mei îndrăgostiți se hrănesc cu frumusețea nopților albe. aa..și că am gătit mazăre…din păstaie.

iubire

in regim part-time

pe calea undelor

și mai departe

Pe scurt e povestea lor. A ei cu părul ciufulit și buze din ce în ce mai roșii, cu metafore care îi șoptesc în ureche poezii pentru el..el neîndemanatic, care respiră doar cuvinte minunate pentru ea. Se iubesc, asta e sigur, dar ei încă nu o știu. Aceleași simptome: niște miriapozi ce le dau târcoale prin stomac și le gâdilă emoțiile, o stare de neliniște, extaz, bucurie simplă, care îi face să nu stea prea mult unul fără altul.

El vorbește calm, pronunță cu grijă cuvintele. Ea îl ascultă cu aceeași fericire și emoție de fiecare dată când el e la radio. Nici ea nu mai știe când a început să creadă că el e cel mai frumos om de pe Pământ, dar asta crede acum.

Sunetele dansează pe gâtul înalt al unei sticle de șampanie. Mai sărbătoresc o zi, un an, o lună…

o melodie frumoasă…ca respirația lor în prag de zori

Ea

A luat foarfecul și a început să taie șuvițe din suflet. Personajele de care nu mai vrea să știe, care au lăsat linii dureros de subțiri, create cu grație, dibăcie și precizie temporală. O noapte de rătăcire pasională la care visa demult..și ea și el. Tensiunea pe care toți o vedeau între ei, noaptea și sfârșitul cuminte, fără prea multe vorbe, dar cu multe țigări și niște vin roșu…sec.

Visele ei despre Africa, unde sigur nu va putea ajunge anul astă. Și nopțile albe, colorate de ficțiunile insomniace.

Nu putea renunța la Vlad și Andrei, pe care i-a iubit nebunește și a văzut neputincioasă cum ei își trăiesc înfrângerea în liniște. Prezentul e copilul muribund al timpul- câtă dreptate avea.

Eu creez niște stări puternice! De ce dracu, mi le transmiți și mie?

Încă nu s-a inventat pastila pentru nodul din gât și toate vietățile cu aripi, picioare, solzi și pene din stomacul ei.

Adoarme din nou la 4, cu el în gând și Andrei în brațe.

E cel mai frumos anotimp din câte nu există.

El o iubește cuminte și răbdător. Ea îl mușcă din când în când de urechea care a ascultat cele mai frumoase minciuni. Ea îl iubește. Nu știe exact cum..poate de ce.

Noaptea devine din nou zi în așteptarea lui. Ea se plictisește și adoarme cu Vlad în brațe.

El îi aduce ciocolată și o ia în brațe. Ea îl învelește și se uită cum doarme. Tresar amândoi la visele lui. E cel mai frumos om de pe pământ, își zice ea de cel puțin 3 ori pe zi.

Și totul se va continua firesc. Cu foarfecul în mână și visele din buzunarul blugilor mulați. Povestea începe iar și iar. Pentru că ei nu au dimineață.

Etichete:

  • Niciunul
  • pasiunilesilviei: Buna! ma bucur sa in afara de mine mai citeste cineva blogul :-) in ceea ce priveste intrebarile fara raspuns...incearca sa te detasezi si poate fi si
  • vasi: frumos clip, apropo de un ajutor spiritual as avea si eu nevoie, sa gasesc cateva raspunsuri la intrebari.....fara raspuns., frumos blog...,o zi buna.
  • pann: Buna dimineata! Imi cer iertare ca am descoperit abia acum blogul acesta. Minunate amintiri mi-ai trezit! Sper sa nu te superi, dar bicicleta cu `robi